Cartea Păuni într-un cabinet medical ne prezintă cinci piese de teatru între care se iscă o competiţie, dar ele intră în dialog. Cred că Avram Cristi scriind prima piesă de aici, nu a fost mulţumit de concluziile la care a ajuns,de răspunsul pe care şi l-a dat, şi a reformulat ideea în următoarea piesă. Problema pe care o ridică este aşteptarea. Toate personajele din operele dramatice ale lui Cristi aşteaptă. Spun asta cu multă satisfacţie, pentru că cititnd toate piesele, constatând cum le abordează, îmi dau seama că el vorbeşte despre cel mai profund nivel al aşteptării spiritului uman. Noi toţi în dialogul vieţii aşteptăm. Aşteptăm diverse lucrui. De exemplu, omul religios aşteaptă mântuirea... Aşteptarea este unul din cele mai profunde lucruri pe care le putem constata când analizăm şi descoperim sufletul omenesc. Cu toţii aşteptăm întoarcerea fiului risipitor; uneori a fiului risipitor din noi înşine, aşteptăm oportunităţi care să ne călăuzească viaţa pe alte făgaşuri. Abordând acest motiv al aşteptării, Cristi Avram se joacă cu cele mai importante aspecte ale spiritului omenesc. Chiar dacă există uneori scene amuzante, chiar dacă apelează la uşoare ironii, absurdul există, dar totuşi cred că nu este un teatru absurd cel al lui Cristi. Este greu de definit, dar îl pot numi, mai degrabă, un realism absurd. Nu avem de a face deloc cu acest postmodenism derizoriu. Cristi nici nu este spiritul care să ia în derâdere lumea, nu este spiritul care să se amuze infantil de ce se întâmplă în jur. Nu este nici inconştient, după cum spune în interviul din finalul cărţii. El nu îşi aruncă personajele în lumea cotidiană care nu îi spune nimic. Practic, cadrul acestor reprezentaţii teatrale este unul interiorizat, este din interiorul omului, nu din exteriorul acestuia. Este unul sumar, avem un fotoliu, un scaun, nu un cadru propriu zis.
Decorul este unul sărac, premeditat sărac, tocmai pentru că accentul cade asupra universului interior. Indicaţiile scenice sunt oferite şi nu impuse. Ele ajuntă mai mult cititorul decât regizorul, pentru că cel din urmă are libertate oricum.
Citind aceste opere dramatice, pătrundem în culisele preocupărilor spirituale ale anumitor oameni. Ce fel de oameni? Nu orice fel de oameni. Dacă ar fi un măturător beţiv, preponderent inconştinet, care nu îşi pune de obicei nicio întrebare, Cristi nu ar fi putut spune nimic despre el. Toate personajele sunt meditative, reflexive. Sunt personaje la care se constată o dilatare a conştiinţei, o augumentare a conştiinţei dincolo de limitele normalităţii. Sunt personaje cerebrale, care meditează asupra trecutului, asupra vieţii, sunt personaje care aşteaptă, dar într-o aşteptare lucidă. Personajele intră în dialoguri cât se poate de fireşti. Sunt personaje grave care încearcă să acţoineze în anumite modalităţi pentru a împli această aşteptare. Aici intervine ironia şi absurdul. Modul în care înţeleg să acţioneze este în contrasens cu natura idealului lor. Este discrepanţă foarte mare între ceea ce aşteapă ele şi posibilităţile atât de limitate. Modalităţile la care ele apelează sunt de fapt puerile, stârnind amuzamentul. Şi totuşi acest aspect este cât se poate de realist. Pentru că aceasta este viaţa noastră, avem idealuri măreţe, dar posibilităţile de a accede către ele sunt disproporţionate în raport cu înălţimea lor. De aici şi ridcolul, zbaterea inutilă a personajelor.
Aşteptând-o pe Leila demonstrează predilecţie pentru dezbaterea filosofică cu acente existenţiale, predilecţie pentru construirea monologului şi dialogului impecabile, predilecţie pentru analiza foarte profundă a sufletului omenesc şi capacitatea de prozator, capacitatea de a răsturna perspectiva când te aştepţi mai puţin. Cititnd aceste piese nu te aştepţi nicio clipă la întorsăturile pe care le ia firul narativ. Nu este nimic previzibil. Abia aici sfârşitul este unul cert, pentru că în celelalte piese, aşa cum spunea şi Andreea Tudosă, deşi finalizate, nu au propriu-zis nu final.
Cristi este instrumentul prin care aceste personaje spun, în sfârşit, ce au de spus, pentru că aceste personaje există, dar nu au ocazia să vorbească.
Este vizibil că volumul a fost scris într-un timp scurt, inspiraţia nu a fost căutată cu lumânarea, creaţiile s-au născut chiar în măsura în care au fost scrise. Există un timp al creaţiei bine fructificat, şi un timp al acumulărilor. Cartea s-a născut o dată cu mâna care le aşternea pe hârtie.
