Este incredibil acest fenomen numit Ionesco; un serios exerciţiu de analiză la nivelul micronilor asupra oricărui simbol. Dincolo de fiecare replică, dincolo de oricare secvenţă, te simţi nevoit să păşeşti; pentru că oricare scenă e o fisură către interpretare. Scormonind în subînţelesuri descoperi cât mai multe interpretări, care neadunate duc la o confuzie totală. De fapt aceasta este una din laturile talentului ionescian, care mai presus de orice, situează dialogul într-o dimensiune latentă, necunoscută. Singura salvare a cititorului este aceea de a reuni într-un întreg variatele posibilităţi de interpretare, păşindu-se lent către mesajul-liant dintre fragmente şi întreg.
Ionesco nu construieşte personaje, el construieşte, în cele mai multe cazuri, unul sau cel mult două, deşi în deschiderea piesei pot fi prezentate şapte, opt nume. În esenţă este creat un singur personaj, o sculptură în care sunt adunate bucăţi de ipsos, asamblate de celelalte personaje. Este construită, astfel, imaginea unui singur actant cu ajutorul personajelor aferente. Se realizează, practic, omogenizarea unor firi într-una singură.
Oricare piesă este construită, mai degrabă, pe un monolog decât pe dialog, fiecare replică fiind o întrebarea a personajului dominant. Acest lucru este cât se poate de evident în drama RINOCERII, unde omul în imposibilitate de a se plia lumii cotidiene, ajunge să trăiască în una guvernată de „necuvântătoare”, de care nu este înţeles şi pe care, la rândul său, nu le poate înţelege. Strigătul omului disperat şi sfidător din finalul piesei: “Sunt ultimul om, am să rămân om până la capăt, nu capitulez!“ aruncă întreaga-i făptură în singurătate. Este evident deci caracterul piramidal de constructie personajului, deznodământul piesei situând actantul dominant într-un plan al solitudinii, certificând inexistenţa altor personaje în afara lui Beranger, în cazul de faţă.
Utilizând artificiul conflictului citadin, realizează conflictul intrinsec al personajului şi în proza ÎNSINGURAUL. Aceeaşi temă ca şi în RINOCERII este reluată şi în proză, însă neeliberându-se de tehnica dramatică. Proza pare a fi, mai degrabă, o extindere a didascaliilor, scurtele dialoguri fiind construite la fel ca în orice piesă de teatru. De asemenea, proza scrisă la persoana I, poate fi privită ca pe un monolog al personajului, fiecare trăire fiind o meditaţie asupra condiţiei omului neînţeles: „Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.”
Nu poate vorbi nimeni despre un singur Ionesco, dar poate vorbi despre mai mulţi Ionesco, adunaţi, după tehnica pe care o introduce în teatru, într-un puzzle, construindu-l pe adevăratul Ionesco. Dacă ar fi să tragem linie după lecturarea a şapte piese de teatru, am putea spune ca l-am descoperit într-un anume fel, dar după lecturarea o altei piese, ori de ce nu a unei proze, ne dăm seama că Ionesco poate fi şi altfel.
„În realitate, existenţa lumii nu mi se pare absurdă ci de necrezut, căci în interiorul existenţei şi al lumii se poate vedea clar, se pot descoperi legi şi stabili reguli rezonabile. Ceea ce e de neînţeles nu apare decât atunci când urci la sursele existenţei, decât atunci când stai pe margine şi o priveşti în ansamblul ei.”(Eugen Ionesco)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu