Cu flori pe piept

Jupuiam dealurile de verdeaţă

şi-o absorbeam în mine ca ultimul om în viaţă.

Mă sugrumam cu florile roşii,

pe care

mi le intind astăzi deasupra-mi

pe fostul meu piept, in faţa ta;

şi-mi lăsam iubirea să te farmece

când vedeam cerul tot,

când nu treceau prin mine rezele de soare.

M-am strecurat prin mine

şi-am ajuns în centrul meu de unde m-am destrămat.

Prin întunericul de azi am ajuns să caut stele.

Nu mă mai văd pe mine ţinându-mă de mână,

inima bătându-mi cu mine-n murmur;

nu mă mai ştiu pe mine.

Trupu-mi se descântă în huma,

iar seva ierbii-i scursă la vale

şi-a găsit alt pământ, străin de mine.

Şi-aş vrea să cer iertare pentru minele ce-am fost până la mine astăzi !

Dacă ştiam c-atât de greu este pământul

mă-ncercam cu el mult mai în urmă...

când se-necau în mine vâltori de ape cantr-o profunzime !

La capătul liniei, trenul rămâne fără vagoane

       Motto:  Menirea îngerilor e una şi atât-sunt îngeri, deci ne privesc trecerea ca pe un spectacol, dramă sau comedie; binele şi răul sunt de prisos.

Noaptea dezleagă de cele mai multe ori totul din oameni şi nu numai din ei, căci noapte e de fapt ce ziua nu a reuşit să fie niciodată-împlinirea manifestărilor adevărate. Poate de aceea noaptea se nasc cele mai curate fecioare ce vor rămâne aşa pentru eternitate, chiar dacă dorinţele lor, dincolo de hazard, nu vor trece niciodată. Noaptea naşte totul, noaptea a născut ziua din eterul ei, din nimicul ei ce rămâne de mii de ori mai plin decât toată carnea unei zile.

Mi-am cumpărat un bilet de tren, de data asta numai dus nu cum făcusem în alte situaţii. De fapt de cele mai multe ori ştiam cu precizie când trebuie să mă întorc acasă, la locul unde mă simţeam cel mai confortabil deşi eram într-o permanenta căutare de locuri noi. Defapt acum era un bilet întors, mergeam spre acasă, dar se schimbase ruta, calea ferată era alta, nou amenajată, ocolea puţin, dar era zona era mult mai sigură. Când veneam pe calea cealaltă staţia la care ne opream în miezul nopţii era într-un cartier sărăcăcios şi anost, în care nu se întâmpla nimic, dar de care mă simţeam incomodat. Am călătorit mereu cu trenul acesta. Preferam să schimb trenul în punctele cele importante, dar vroiam când pornesc la drum să călătoresc măcar o bucată din drum cu acest tren; era o sueperstiţie de la care nu mă abăteam niciodată.[...]

Muze cu evantaie

 

Nerecunosc trupul tău ascuns dincolo de evantaiul deschis,

de parcă nici fiordurile gravate în minte-atât de bine

nu mai sunt aceleaşi ca în alte durate de respiraţie...

Au coborât alte perdele peste noi cei de astăzi

din văzduhuri necunoscute

şi-au împletit uşi zăbrelite între gândurile noastre,

între noi,

deşi ciudat e să resimt ce-nseamnă noi.

Noi nu mai suntem.

Pe umerii mei coboară muze,

altele decât cea care nu ai fost vreodată.

Coboară muze totuşi ca frânturi din tine,

muze ce incită-n mine flux şi reflux sălbatice ca nonatracţii ale lunii,

coborâte din mine spre ce nu sunt eu,

coborâte din ce nu sunt spre ce mi-am dorit a fi cândva.

Si muzele au evantaie, dar sunt închise;

le poart-aninate de mâini

şi nu le cunosc trupurile fără trup.

Le văd doar dincolo de ideea de muză.

se cuibăresc pe trupul meu şi-apoi adorm

şi-adorm cu ele.

.......

Se pare că în vis revăd cu ele-odată ce-ai fost cândva

şi ele, încep să redevină tu.

Ciprian Voloc despre Păuni într-un cabinet medical

Cartea Păuni într-un cabinet medical ne prezintă cinci piese de teatru între care se iscă o competiţie, dar ele intră în dialog. Cred că Avram Cristi scriind prima piesă de aici, nu a fost mulţumit de concluziile la care a ajuns,de răspunsul pe care şi l-a dat, şi a reformulat ideea în următoarea piesă. Problema pe care o ridică este aşteptarea. Toate personajele din operele dramatice ale lui Cristi aşteaptă. Spun asta cu multă satisfacţie, pentru că cititnd toate piesele, constatând cum le abordează, îmi dau seama că el vorbeşte despre cel mai profund nivel al aşteptării spiritului uman. Noi toţi în dialogul vieţii aşteptăm. Aşteptăm diverse lucrui. De exemplu, omul religios aşteaptă mântuirea... Aşteptarea este unul din cele mai profunde lucruri pe care le putem constata când analizăm şi descoperim sufletul omenesc. Cu toţii aşteptăm întoarcerea fiului risipitor; uneori a fiului risipitor din noi înşine, aşteptăm oportunităţi care să ne călăuzească viaţa pe alte făgaşuri.

          Abordând acest motiv al aşteptării, Cristi Avram se joacă cu cele mai importante aspecte ale spiritului omenesc. Chiar dacă există uneori scene amuzante, chiar dacă apelează la uşoare ironii, absurdul există, dar totuşi cred că nu este un teatru absurd cel al lui Cristi. Este greu de definit, dar îl pot numi, mai degrabă, un realism absurd. Nu avem de a face deloc cu acest postmodenism derizoriu. Cristi nici nu este spiritul care să ia în derâdere lumea, nu este spiritul care să se amuze infantil de ce se întâmplă în jur. Nu este nici inconştient, după cum spune în interviul din finalul cărţii. El nu îşi aruncă personajele în lumea cotidiană care nu îi spune nimic. Practic, cadrul acestor reprezentaţii teatrale este unul interiorizat, este din interiorul omului, nu din exteriorul acestuia. Este unul sumar, avem un fotoliu, un scaun, nu un cadru propriu zis.

Decorul este unul sărac, premeditat sărac, tocmai pentru că accentul cade asupra universului interior. Indicaţiile scenice sunt oferite şi nu impuse. Ele ajuntă mai mult cititorul decât regizorul, pentru că cel din urmă are libertate oricum.

Citind aceste opere dramatice, pătrundem în culisele preocupărilor spirituale ale anumitor oameni. Ce fel de oameni? Nu orice fel de oameni. Dacă ar fi un măturător beţiv, preponderent inconştinet, care nu îşi pune de obicei nicio întrebare, Cristi nu ar fi putut spune nimic despre el. Toate personajele sunt meditative, reflexive. Sunt personaje la care se constată o dilatare a conştiinţei, o augumentare a conştiinţei dincolo de limitele normalităţii. Sunt personaje cerebrale, care meditează asupra trecutului, asupra vieţii, sunt personaje care aşteaptă, dar într-o aşteptare lucidă. Personajele intră în dialoguri cât se poate de fireşti. Sunt personaje grave care încearcă să acţoineze în anumite modalităţi pentru a împli această aşteptare. Aici intervine ironia şi absurdul. Modul în care înţeleg să acţioneze este în contrasens cu natura idealului lor. Este discrepanţă foarte mare între ceea ce aşteapă ele şi posibilităţile atât de limitate. Modalităţile la care ele apelează sunt de fapt puerile, stârnind amuzamentul. Şi totuşi acest aspect este cât se poate de realist. Pentru că aceasta este viaţa noastră, avem idealuri măreţe, dar posibilităţile de a accede către ele sunt disproporţionate în raport cu înălţimea lor. De aici şi ridcolul, zbaterea inutilă a personajelor.

Aşteptând-o pe Leila demonstrează predilecţie pentru dezbaterea filosofică cu acente existenţiale, predilecţie pentru construirea monologului şi dialogului impecabile, predilecţie pentru analiza foarte profundă a sufletului omenesc şi capacitatea de prozator, capacitatea de a răsturna perspectiva când te aştepţi mai puţin. Cititnd aceste piese nu te aştepţi nicio clipă la întorsăturile pe care le ia firul narativ. Nu este nimic previzibil. Abia aici sfârşitul este unul cert, pentru că în celelalte piese, aşa cum spunea şi Andreea Tudosă, deşi finalizate, nu au propriu-zis nu final.

             Cristi este instrumentul prin care aceste personaje spun, în sfârşit, ce au de spus, pentru că aceste personaje există, dar nu au ocazia să vorbească.

Este vizibil că volumul a fost scris într-un timp scurt, inspiraţia nu a fost căutată cu lumânarea, creaţiile s-au născut chiar în măsura în care au fost scrise. Există un timp al creaţiei bine fructificat, şi un timp al acumulărilor. Cartea s-a născut o dată cu mâna care le aşternea pe hârtie. 

Sonet antisonet (Cu părere de rău…)

muzica lui Chopin se aude şi-acum la tine-n valiză

de parc-ai fi meritat să-l iubeşti atât de mult.

versurile lui Blaga au rămas pe biroul răvăşit de furia ta

de parc-aş fi meritat să ascult nămolul lui cum naşte muze.

firele de iarbă care mi-au crescut în casă le-am lăsat necosite

cu gândul că vom sta culcaţi cu capu-n ele.

n-au crescut prea mult, sunt atât cât să-ţi văd privirea

fără să-mi susţin gâtul vertical cum nu l-am ţinut niciodată.

ferestrele s-au mâncat pe ele însele

uşurând munca numeroaselor termide ce-aveau să coboare la vale

din poala mea îngreunată de picioarele smulse din ele.

şi-acuma din chica mea secătuită curg şiroaiele de bulbi de sare,

dar nu dau naştere în căderea lor niciunei flori.

Nu-i de mirare c-ai fugit fără să vezi tavanul meu-punte de lux cu-n punct în centru.

Puzzle-ul Ionesco

Este incredibil acest fenomen numit Ionesco; un serios exerciţiu de analiză la nivelul micronilor asupra oricărui simbol. Dincolo de fiecare replică, dincolo de oricare secvenţă, te simţi nevoit să păşeşti; pentru că oricare scenă e o fisură către interpretare. Scormonind în subînţelesuri descoperi cât mai multe interpretări, care neadunate duc la o confuzie totală. De fapt aceasta este una din laturile talentului ionescian, care mai presus de orice, situează dialogul într-o dimensiune latentă, necunoscută. Singura salvare a cititorului este aceea de a reuni într-un întreg variatele posibilităţi de interpretare, păşindu-se lent către mesajul-liant dintre fragmente şi întreg.

Ionesco nu construieşte personaje, el construieşte, în cele mai multe cazuri, unul sau cel mult două, deşi în deschiderea piesei pot fi prezentate şapte, opt nume. În esenţă este creat un singur personaj, o sculptură în care sunt adunate bucăţi de ipsos, asamblate de celelalte personaje. Este construită, astfel, imaginea unui singur actant cu ajutorul personajelor aferente. Se realizează, practic, omogenizarea unor firi într-una singură.

Oricare piesă este construită, mai degrabă, pe un monolog decât pe dialog, fiecare replică fiind o întrebarea a personajului dominant. Acest lucru este cât se poate de evident în drama RINOCERII, unde omul în imposibilitate de a se plia lumii cotidiene, ajunge să trăiască în una guvernată de „necuvântătoare”, de care nu este înţeles şi pe care, la rândul său, nu le poate înţelege. Strigătul omului disperat şi sfidător din finalul piesei: “Sunt ultimul om, am să rămân om până la capăt, nu capitulez!“ aruncă întreaga-i făptură în singurătate. Este evident deci caracterul piramidal de constructie personajului, deznodământul piesei situând actantul dominant într-un plan al solitudinii, certificând inexistenţa altor personaje în afara lui Beranger, în cazul de faţă.

Utilizând artificiul conflictului citadin, realizează conflictul intrinsec al personajului şi în proza ÎNSINGURAUL. Aceeaşi temă ca şi în RINOCERII este reluată şi în proză, însă neeliberându-se de tehnica dramatică. Proza pare a fi, mai degrabă, o extindere a didascaliilor, scurtele dialoguri fiind construite la fel ca în orice piesă de teatru. De asemenea, proza scrisă la persoana I, poate fi privită ca pe un monolog al personajului, fiecare trăire fiind o meditaţie asupra condiţiei omului neînţeles: „Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.”

Nu poate vorbi nimeni despre un singur Ionesco, dar poate vorbi despre mai mulţi Ionesco, adunaţi, după tehnica pe care o introduce în teatru, într-un puzzle, construindu-l pe adevăratul Ionesco. Dacă ar fi să tragem linie după lecturarea a şapte piese de teatru, am putea spune ca l-am descoperit într-un anume fel, dar după lecturarea o altei piese, ori de ce nu a unei proze, ne dăm seama că Ionesco poate fi şi altfel.

„În realitate, existenţa lumii nu mi se pare absurdă ci de necrezut, căci în interiorul existenţei şi al lumii se poate vedea clar, se pot descoperi legi şi stabili reguli rezonabile. Ceea ce e de neînţeles nu apare decât atunci când urci la sursele existenţei, decât atunci când stai pe margine şi o priveşti în ansamblul ei.”(Eugen Ionesco)

http://teatrale.nobody.ro/2010/02/06/rinocerii-de-eugen-ionescu/