Cu flori pe piept

Jupuiam dealurile de verdeaţă

şi-o absorbeam în mine ca ultimul om în viaţă.

Mă sugrumam cu florile roşii,

pe care

mi le intind astăzi deasupra-mi

pe fostul meu piept, in faţa ta;

şi-mi lăsam iubirea să te farmece

când vedeam cerul tot,

când nu treceau prin mine rezele de soare.

M-am strecurat prin mine

şi-am ajuns în centrul meu de unde m-am destrămat.

Prin întunericul de azi am ajuns să caut stele.

Nu mă mai văd pe mine ţinându-mă de mână,

inima bătându-mi cu mine-n murmur;

nu mă mai ştiu pe mine.

Trupu-mi se descântă în huma,

iar seva ierbii-i scursă la vale

şi-a găsit alt pământ, străin de mine.

Şi-aş vrea să cer iertare pentru minele ce-am fost până la mine astăzi !

Dacă ştiam c-atât de greu este pământul

mă-ncercam cu el mult mai în urmă...

când se-necau în mine vâltori de ape cantr-o profunzime !

La capătul liniei, trenul rămâne fără vagoane

       Motto:  Menirea îngerilor e una şi atât-sunt îngeri, deci ne privesc trecerea ca pe un spectacol, dramă sau comedie; binele şi răul sunt de prisos.

Noaptea dezleagă de cele mai multe ori totul din oameni şi nu numai din ei, căci noapte e de fapt ce ziua nu a reuşit să fie niciodată-împlinirea manifestărilor adevărate. Poate de aceea noaptea se nasc cele mai curate fecioare ce vor rămâne aşa pentru eternitate, chiar dacă dorinţele lor, dincolo de hazard, nu vor trece niciodată. Noaptea naşte totul, noaptea a născut ziua din eterul ei, din nimicul ei ce rămâne de mii de ori mai plin decât toată carnea unei zile.

Mi-am cumpărat un bilet de tren, de data asta numai dus nu cum făcusem în alte situaţii. De fapt de cele mai multe ori ştiam cu precizie când trebuie să mă întorc acasă, la locul unde mă simţeam cel mai confortabil deşi eram într-o permanenta căutare de locuri noi. Defapt acum era un bilet întors, mergeam spre acasă, dar se schimbase ruta, calea ferată era alta, nou amenajată, ocolea puţin, dar era zona era mult mai sigură. Când veneam pe calea cealaltă staţia la care ne opream în miezul nopţii era într-un cartier sărăcăcios şi anost, în care nu se întâmpla nimic, dar de care mă simţeam incomodat. Am călătorit mereu cu trenul acesta. Preferam să schimb trenul în punctele cele importante, dar vroiam când pornesc la drum să călătoresc măcar o bucată din drum cu acest tren; era o sueperstiţie de la care nu mă abăteam niciodată.[...]

Muze cu evantaie

 

Nerecunosc trupul tău ascuns dincolo de evantaiul deschis,

de parcă nici fiordurile gravate în minte-atât de bine

nu mai sunt aceleaşi ca în alte durate de respiraţie...

Au coborât alte perdele peste noi cei de astăzi

din văzduhuri necunoscute

şi-au împletit uşi zăbrelite între gândurile noastre,

între noi,

deşi ciudat e să resimt ce-nseamnă noi.

Noi nu mai suntem.

Pe umerii mei coboară muze,

altele decât cea care nu ai fost vreodată.

Coboară muze totuşi ca frânturi din tine,

muze ce incită-n mine flux şi reflux sălbatice ca nonatracţii ale lunii,

coborâte din mine spre ce nu sunt eu,

coborâte din ce nu sunt spre ce mi-am dorit a fi cândva.

Si muzele au evantaie, dar sunt închise;

le poart-aninate de mâini

şi nu le cunosc trupurile fără trup.

Le văd doar dincolo de ideea de muză.

se cuibăresc pe trupul meu şi-apoi adorm

şi-adorm cu ele.

.......

Se pare că în vis revăd cu ele-odată ce-ai fost cândva

şi ele, încep să redevină tu.

Ciprian Voloc despre Păuni într-un cabinet medical

Cartea Păuni într-un cabinet medical ne prezintă cinci piese de teatru între care se iscă o competiţie, dar ele intră în dialog. Cred că Avram Cristi scriind prima piesă de aici, nu a fost mulţumit de concluziile la care a ajuns,de răspunsul pe care şi l-a dat, şi a reformulat ideea în următoarea piesă. Problema pe care o ridică este aşteptarea. Toate personajele din operele dramatice ale lui Cristi aşteaptă. Spun asta cu multă satisfacţie, pentru că cititnd toate piesele, constatând cum le abordează, îmi dau seama că el vorbeşte despre cel mai profund nivel al aşteptării spiritului uman. Noi toţi în dialogul vieţii aşteptăm. Aşteptăm diverse lucrui. De exemplu, omul religios aşteaptă mântuirea... Aşteptarea este unul din cele mai profunde lucruri pe care le putem constata când analizăm şi descoperim sufletul omenesc. Cu toţii aşteptăm întoarcerea fiului risipitor; uneori a fiului risipitor din noi înşine, aşteptăm oportunităţi care să ne călăuzească viaţa pe alte făgaşuri.

          Abordând acest motiv al aşteptării, Cristi Avram se joacă cu cele mai importante aspecte ale spiritului omenesc. Chiar dacă există uneori scene amuzante, chiar dacă apelează la uşoare ironii, absurdul există, dar totuşi cred că nu este un teatru absurd cel al lui Cristi. Este greu de definit, dar îl pot numi, mai degrabă, un realism absurd. Nu avem de a face deloc cu acest postmodenism derizoriu. Cristi nici nu este spiritul care să ia în derâdere lumea, nu este spiritul care să se amuze infantil de ce se întâmplă în jur. Nu este nici inconştient, după cum spune în interviul din finalul cărţii. El nu îşi aruncă personajele în lumea cotidiană care nu îi spune nimic. Practic, cadrul acestor reprezentaţii teatrale este unul interiorizat, este din interiorul omului, nu din exteriorul acestuia. Este unul sumar, avem un fotoliu, un scaun, nu un cadru propriu zis.

Decorul este unul sărac, premeditat sărac, tocmai pentru că accentul cade asupra universului interior. Indicaţiile scenice sunt oferite şi nu impuse. Ele ajuntă mai mult cititorul decât regizorul, pentru că cel din urmă are libertate oricum.

Citind aceste opere dramatice, pătrundem în culisele preocupărilor spirituale ale anumitor oameni. Ce fel de oameni? Nu orice fel de oameni. Dacă ar fi un măturător beţiv, preponderent inconştinet, care nu îşi pune de obicei nicio întrebare, Cristi nu ar fi putut spune nimic despre el. Toate personajele sunt meditative, reflexive. Sunt personaje la care se constată o dilatare a conştiinţei, o augumentare a conştiinţei dincolo de limitele normalităţii. Sunt personaje cerebrale, care meditează asupra trecutului, asupra vieţii, sunt personaje care aşteaptă, dar într-o aşteptare lucidă. Personajele intră în dialoguri cât se poate de fireşti. Sunt personaje grave care încearcă să acţoineze în anumite modalităţi pentru a împli această aşteptare. Aici intervine ironia şi absurdul. Modul în care înţeleg să acţioneze este în contrasens cu natura idealului lor. Este discrepanţă foarte mare între ceea ce aşteapă ele şi posibilităţile atât de limitate. Modalităţile la care ele apelează sunt de fapt puerile, stârnind amuzamentul. Şi totuşi acest aspect este cât se poate de realist. Pentru că aceasta este viaţa noastră, avem idealuri măreţe, dar posibilităţile de a accede către ele sunt disproporţionate în raport cu înălţimea lor. De aici şi ridcolul, zbaterea inutilă a personajelor.

Aşteptând-o pe Leila demonstrează predilecţie pentru dezbaterea filosofică cu acente existenţiale, predilecţie pentru construirea monologului şi dialogului impecabile, predilecţie pentru analiza foarte profundă a sufletului omenesc şi capacitatea de prozator, capacitatea de a răsturna perspectiva când te aştepţi mai puţin. Cititnd aceste piese nu te aştepţi nicio clipă la întorsăturile pe care le ia firul narativ. Nu este nimic previzibil. Abia aici sfârşitul este unul cert, pentru că în celelalte piese, aşa cum spunea şi Andreea Tudosă, deşi finalizate, nu au propriu-zis nu final.

             Cristi este instrumentul prin care aceste personaje spun, în sfârşit, ce au de spus, pentru că aceste personaje există, dar nu au ocazia să vorbească.

Este vizibil că volumul a fost scris într-un timp scurt, inspiraţia nu a fost căutată cu lumânarea, creaţiile s-au născut chiar în măsura în care au fost scrise. Există un timp al creaţiei bine fructificat, şi un timp al acumulărilor. Cartea s-a născut o dată cu mâna care le aşternea pe hârtie. 

Sonet antisonet (Cu părere de rău…)

muzica lui Chopin se aude şi-acum la tine-n valiză

de parc-ai fi meritat să-l iubeşti atât de mult.

versurile lui Blaga au rămas pe biroul răvăşit de furia ta

de parc-aş fi meritat să ascult nămolul lui cum naşte muze.

firele de iarbă care mi-au crescut în casă le-am lăsat necosite

cu gândul că vom sta culcaţi cu capu-n ele.

n-au crescut prea mult, sunt atât cât să-ţi văd privirea

fără să-mi susţin gâtul vertical cum nu l-am ţinut niciodată.

ferestrele s-au mâncat pe ele însele

uşurând munca numeroaselor termide ce-aveau să coboare la vale

din poala mea îngreunată de picioarele smulse din ele.

şi-acuma din chica mea secătuită curg şiroaiele de bulbi de sare,

dar nu dau naştere în căderea lor niciunei flori.

Nu-i de mirare c-ai fugit fără să vezi tavanul meu-punte de lux cu-n punct în centru.

Puzzle-ul Ionesco

Este incredibil acest fenomen numit Ionesco; un serios exerciţiu de analiză la nivelul micronilor asupra oricărui simbol. Dincolo de fiecare replică, dincolo de oricare secvenţă, te simţi nevoit să păşeşti; pentru că oricare scenă e o fisură către interpretare. Scormonind în subînţelesuri descoperi cât mai multe interpretări, care neadunate duc la o confuzie totală. De fapt aceasta este una din laturile talentului ionescian, care mai presus de orice, situează dialogul într-o dimensiune latentă, necunoscută. Singura salvare a cititorului este aceea de a reuni într-un întreg variatele posibilităţi de interpretare, păşindu-se lent către mesajul-liant dintre fragmente şi întreg.

Ionesco nu construieşte personaje, el construieşte, în cele mai multe cazuri, unul sau cel mult două, deşi în deschiderea piesei pot fi prezentate şapte, opt nume. În esenţă este creat un singur personaj, o sculptură în care sunt adunate bucăţi de ipsos, asamblate de celelalte personaje. Este construită, astfel, imaginea unui singur actant cu ajutorul personajelor aferente. Se realizează, practic, omogenizarea unor firi într-una singură.

Oricare piesă este construită, mai degrabă, pe un monolog decât pe dialog, fiecare replică fiind o întrebarea a personajului dominant. Acest lucru este cât se poate de evident în drama RINOCERII, unde omul în imposibilitate de a se plia lumii cotidiene, ajunge să trăiască în una guvernată de „necuvântătoare”, de care nu este înţeles şi pe care, la rândul său, nu le poate înţelege. Strigătul omului disperat şi sfidător din finalul piesei: “Sunt ultimul om, am să rămân om până la capăt, nu capitulez!“ aruncă întreaga-i făptură în singurătate. Este evident deci caracterul piramidal de constructie personajului, deznodământul piesei situând actantul dominant într-un plan al solitudinii, certificând inexistenţa altor personaje în afara lui Beranger, în cazul de faţă.

Utilizând artificiul conflictului citadin, realizează conflictul intrinsec al personajului şi în proza ÎNSINGURAUL. Aceeaşi temă ca şi în RINOCERII este reluată şi în proză, însă neeliberându-se de tehnica dramatică. Proza pare a fi, mai degrabă, o extindere a didascaliilor, scurtele dialoguri fiind construite la fel ca în orice piesă de teatru. De asemenea, proza scrisă la persoana I, poate fi privită ca pe un monolog al personajului, fiecare trăire fiind o meditaţie asupra condiţiei omului neînţeles: „Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.”

Nu poate vorbi nimeni despre un singur Ionesco, dar poate vorbi despre mai mulţi Ionesco, adunaţi, după tehnica pe care o introduce în teatru, într-un puzzle, construindu-l pe adevăratul Ionesco. Dacă ar fi să tragem linie după lecturarea a şapte piese de teatru, am putea spune ca l-am descoperit într-un anume fel, dar după lecturarea o altei piese, ori de ce nu a unei proze, ne dăm seama că Ionesco poate fi şi altfel.

„În realitate, existenţa lumii nu mi se pare absurdă ci de necrezut, căci în interiorul existenţei şi al lumii se poate vedea clar, se pot descoperi legi şi stabili reguli rezonabile. Ceea ce e de neînţeles nu apare decât atunci când urci la sursele existenţei, decât atunci când stai pe margine şi o priveşti în ansamblul ei.”(Eugen Ionesco)

http://teatrale.nobody.ro/2010/02/06/rinocerii-de-eugen-ionescu/

Daţi 'napoi ce nu-i al vostru!

Structură de neiubire

Hai, reazămă-ţi privirea

de cotul buzei mele

şi muşcă din tăcerea mea!

Astă noapte ţi-am ascuns lumina

ochilor în sâni-ţi uzi

lăsând-o să se-nece.

De acolo ea, nebuna,-şi face drum spre mine

mult mai dulce, în bobi de piatră.

Femeie ridică-ţi patul mâinii şi odihneşte-mă!

Dezleagă-ţi trupul din statuia neiubirii.

Năvale sângele din tălpi la inimă.

Năvale-te din piatră către mine.

van Gogh II

Semănător la apus de soare

Cineva a tăiat soarele cu o creangă 

şi-a smuls din el sângele şi raţiunea unui om.

Se-ngreunează pământul;

Se prăbuşesc bucăţi de foc.

Un trecător perindă valea.

Unde-ar mai fi putut acum

să emigreze acel nebun,

când soarele coboară-n faţa-i ?

Aici eşti?

Ce-ar fi să ne uităm spre mare,

noaptea,

când valurile nu mai bat, când amorţesc?

Să-nenvelim în goliciunea mării, în goliciunea noastră,

cu valuri roşii!

Nebuneşte

să ascundem totu-n muzică şi-n şoapte.

-Vrei să dansăm?

-Făptura-ntreagă-mi cere dans,

şi trup şi suflet!

Da, am dansat.

Ori poate crezământul meu deşert e?

Apoi se naşte zborul?

Şi noi?

Să fim aici?

-Da sunt aici, îmi spun.

Privesc şi îţi văd trupul.

-Aici eşti?

Eveniment literar „regizat” de Cristi Avram -"Lansare de carte în cadrul omagiului adus lui Nichita Stănescu"

    Cuvintele devin “Necuvinte”atunci când vine vorba despre un poet de o profunzime şi intensitate remarcabilă, aşa cum a fost şi încă mai este în sufletele tuturor Nichita Stănescu. Pentru că pe 31 martie s-au împlinit 78 de ani de la naşterea sa, ieri,4 aprilie 2011, la Colegiul Naţional “Grigore Ghica” poetul a fost omagiat şi vocea i s-a auzit din nou ca în vremurile în care îl aveam printre noi. Activitatea a fost pregătită de un elev al clasei XI B, Cristi Avram ajutat de prof. Daniela Pavel, bibliotecar Mariana Hluşcu şi Andreea Tudosă din XII E. “Este inedit ceea ce s-a întâmplat astăzi aici pentru că este pentru prima oară când un elev face singur o activitate întreagă”, a spus prof. Daniela Pavel.
          
               Omagiul adresat poetului a constat în prezentarea biografiei, vizionarea unui interviu cu acesta şi o “Scrisoare pentru Nichita.” Nichita Stănescu e undeva în vârful unei ierarhii a născătorilor de sentiment; pe o scară a valorilor, el ocupă locul fruntaş. Pentru mine Nichita Stănescu rămâne mai mult decât un poet, rămâne o rază de lumină datorită căreia reuşesc să văd în întuneric. El devine un álter égo pentru oricine se poate alipi necuvintelor sufletului stănescian”, a spus Cristi Avram.
        
              La finalul activităţii, Cristi Avram a pregătit şi lansarea propriei cărţi, a unui volum de teatru tipărit în primăvara aceasta la Iaşi, care poartă numele de „Păuni într-un cabinet medical” Povestea cărţii este poate întruchiparea unui spectacol. Drumul a fost unul oniric. Nu mi-am dat seama când a apărut fiecare rând din carte. Mărturisesc că de ziua mea, o vecină mi-a adus în dar câteva pene de păun pe care le-am aşezat în preajma biroului. Privindu-le mi-am recreat păunul purtător şi am căutat liantul dintre acesta şi om. Apoi după prima piesă au apărut celelalte şi apoi... iată-le, inrămate aici, în acest "cabinet medical" securizat în copertă. Am ales teatru pentru că a fost un dialog cu mine insumi şi pentru că de arta teatrului mă simt invaluit; sunt aproape dependent.” Scris într-un timp relativ scurt şi marcat de tranziţia dintre anotimpuri, volumul alcătuit din 5 cicluri dramatice reprezintă un debut care oferă cititorului şansa de a deveni  “spectator virtual al lumii ce i se dezvăluie.” (DorohoiNews, Mădălina O.)

                                            

                                   SCENĂ DE PSEUDODRAGOSTE  

Personaje:

IANIS- 30 de ani

MAIA- 32 de ani

ASISTENTA- 65 de ani

Cealaltă asistenta- 21 de ani     

                    SCENA I

         Întuneric beznă. Lumina cade pe o pânză în partea stângă a scenei. Tabloul înfăţişează o scena macabră, un conţinut obscur ce răspândeşte spaimă. Ianis priveşte îndelung tabloul. De el se apropie o femeie, îmbrăcată într-o rochie neagră, aproape transparentă.

MAIA: Văd că vă place tabloul acesta. De când sunt aici nu v-aţi luat privirea de la el. Să ştiţi că mulţi se sperie când îl văd prima oară.

IANIS: Totul e să ştii să controlezi ce simţi atunci când priveşti.

MAIA: Dumeata crezi că sentimentele se pot învinge?

IANIS: Nu a cerut nimeni să învingi sentimentele, dar să le controlezi se poate. Uita-te dincolo de mesajul pe care îl simţi şi ai să vezi că există altceva. Acel altceva îl poţi controla.

          Cei doi se apropie unul de altul.

   

MAIA: ...poţi să faci asta, dacă te simţi în stare. Dar iubirea, poţi oare controla iubirea care...

IANIS: ...nici nu ştii unde şi cum apare? O potâţi vedea într-o ceaşcă de cafea sub forma unei inimi în zaţ, o poţi vedea sub forma unei flori, o poţi vedea în muzică, sau într-o femeie care îţi şopteşte cuvinte neînţelese...

MAIA: ...sau în persoana unui bărbat care te conduce spre orizontul iubirii. Care fără să vrea te face să te simţi într-un anume fel inexplicabil, un sentiment care îţi stăpâneşte sufletul, îţi eliberează sufletul....

IANIS: ...dăndu-i drumul să se rotească spre cer căutându-l pe celălalt cu care va dansa. Şi în dansul lor colindă tot cerul uitând de trupurile care rămân privindu-se fără să mai cuvânte, fără a mai...

MAIA: ...cere nimic. Şi vezi cum ochii lor se unesc într-o singură privire...

IANIS: ...şi simţi cum urechile lor aud acelaşi ritm al unei muzici care nu se poate cânta, care nu se poate percepe decât de ei...

MAIA: ...şi simţi cum inimile bat în acealşi timp, cu acelaşi ritm....

IANIS: ...şi în acelaţi fel, fiecare pentru a pulsa sângele celuilalt....

MAIA: ...vezi cum paşii lor intră într-un dans dictat de ritmul sângelui ce curge în vene cu viteza nebună....

IANIS: ...în jur nu mai vezi nimic pentru că nu mai există nimic.....

MAIA: ...trupurile rămân înţepenite şi nu se pot despărţii în timp ce..

IANIS: ...sufletele colindă aerul cald.........

MAIA: ...ei nu încearcă nimic pentru că şi-au dat seama că....

IANIS: ...au dobândit totul. Au atins cerul cu palmele inimii şi au sorbit cu nesaţ forţa din norii care plutesc în văzduh...

MAIA: ...unde poate îşi vor face o casă de vise... fără să repete nimic... şi să caute să conceapă vise...

IANIS: ...în care să creadă doar ei. Să nu-şi explice ce se întâmplă pentru că nu se întâmplă nimic. Au dispărut toate faptele precum şi toate mişcările, au dispărut chipurile....

MAIA: ...şi au răms doar sentimentele.....

IANIS: ...trupurile au înmărmurit undeva jos şi încet, încet se vor stinge, dar vor rămân ei.....

MAIA: ...şi dincolo de ei va rămân iubirea lor....

IANIS: ...care va colinda mereu văzduhul....

MAIA: ...chiar şi atunci când lumea se va termina....

IANIS: ...chiar şi atunci când ultimul om va pieri......

MAIA: ...abia atunci vor triumfa iubirile care nu au murit niciodată....

IANIS: ...abia atunci pământul va atinge cerul....

MAIA: ...şi soarele va atinge luna.....

IANIS: ...abia atunci...

MAIA: ...abia atunci......

              Câteva momente de linişte. Cei doi se privesc în cohi. După replica lui Ianis se vor aprinde luminile. Se va observa decorul unei camera simple. Un pat aflat în centru ,un bec deasupra patului. În partea dreaptă un paravan, dincolo de care se află o cadă cu apă. Paravanul poate fi semiopac încât pot fi văzute umbrele.

IANIS: Vino!.....(După câteva secunde, timp în care ea îl priveşte uimita.)Vino!

   

           Lumina se stinge din nou. Poate rămâne aprins doar becul de deasupra patului care nu lasă să se vadă în jur,  un bec destul de orb. O muzică ce sugerează un moment intim, câteva foşnete apoi linişte.

MAIA: Vino!

         Lumina se va aprinde uşor. Ea intră în cadă cu apa făcându-i semn şi lui Ianis pentru a o urma. Atunci când scena este invadată de lumină, trupurile lor sunt deja în cadă. Se privesc.

IANIS: Cum am ajuns noi să facem baie în camera mea fără ca măcar să ne cunoaştem?

MAIA: Cum poţi spune că nu ne cunoaştem, când am ajuns să ne cunoaştem atât de bine?

IANIS: ...

MAIA: Tu eşti artist! Visezi chiar şi când iubeşti o femeie. M-ai făcut şi pe mine să visez, să mă simt artistă măcar câteva clipe. Clipe pe care niciunul dintre noi nu le va uita vreodată.

IANIS: Am ajuns să-ţi cunosc stările şi să ştiu ce se întâmplă în corpul tău. Inima mea începuse să bată la fel ca şi a ta, aveau acelaşi ritm. Sufletele noastre au devenit un întreg...

MAIA: ...şi oare pot rămâne un întreg? Ce le-ar face să rămână un întreg, să nu se mai dezlipească nicând unul de celălalt? Legătura asta dintre ele va exista mereu, dar oare se va întâmpla aevea acest lucru, ori va rămâne mereu un vis aşa cum l-ai creat tu?

IANIS: Eu am creat visul, tu poţi crea realitatea. Totul ia naştere dintr-un vis. Iubirea este un vis al multora pentru că fără iubire ... Iar arta ... nu însemană altceva decât vis.

MAIA: Dar tu îţi doreşti să creez eu realitatea? Să continui ce am început astăzi şi să ajungem... defapt să nu ajungem nicăieri...

IANIS: ...da pentru că mi-e frică să ajung undeva....

MAIA: ...numai visare...

IANIS: ...

        Maia se ridică din cadă învelindu-se cu un prosop.

IANIS: Locuiesc foarte departe. De locul acesta nu mă leaga nimic. Acum exişti tu, şi de acest oraş simplu mă leagă fiinţa ta.

MAIA: Nici eu nu sunt de aici.

IANIS: Eu trebuie să mă întorc acasă în câteva zile.

MAIA: Dar unde stai?
IANIS: Eu nicunde. Într-un loc pe care nu-l cunosc nici eu, dar pe care reuşesc să-l dibuiesc atât de bine! Dar ai putea veni cu mine

MAIA: Acum nu pot…

IANIS: Te pot aştepta.

MAIA: Dacă mi-ai da adresa ta, dacă ai vrea să vin la tine şi....

       Ianis iese din apă rămânând cu bustul gol. Amândoi se aşază pe marginea patului pe care se gasesc multe hârtii albe.

IANIS(Dându-i o hârtie goală.): Aştept să-mi scrii. Nu am telefon, dar mi-ai putea da tu numărul şi te voi suna.

MAIA(Şi ea întinde o hârtie goală.): Uite!Şi...

IANIS: Nu! Nu mai spune nimic.(O sărută.)

MAIA: ..Să ştii că sunt fericită.

                   

                     SCENA II

           Întuneric. O muzică lină însoţeşte următoarea scenă.

CINEVA: V-aţi întors... Mă bucur să vă revăd! Cum a fost? Frumos oraş numai că prea păcătos!

IANIS: Nu am apucat să-mi dau seama de asta. Nu am umblat prea mult.

CINEVA: Numai când deschizi ochii îţi dai seama că umblă demonii printre clădiri chiar dacă există şi oamenii buni. Seara mai ales, nu vezi oamenii din cauza dracilor care umblă pe străzi. Duhnesc cartierele de alcool şi curve parşive care profită de prezenţa unui nespălat cu bani chiar şi în dosul unui bloc de nefamilişti, ori lângă o parcare mai întunecoasă. Rămâi cu un gust amar când vezi mahalaua asta! Lucrurile frumoase îşi pierd farmecul când printre ele nu zac decât mizerii. Nu am văzut loc mai infect decât oraşul acesta.

IANIS: Eu n-am observat asta. Poate şi din cauza că nu prea am ieşit seara.

CINEVA: Nu te-a agăţat vreo curvă care să-ţi şoptească cine ştie ce porcării la ureche, să-ţi facă jocul numai de dragul banilor pe care urmează să ţi-i ceară? Nu ai căzut pradă unei nevinovăţii aparente? Nu ţi s-a băgat sub piele o copilă în ochii căreia ai citit nevinovăţia, care să-ţi îndruge poveşti neînchipuit de tâmpite cum că e saracă, dar cinstită? Nu ai întâlnit pe nimeni care să-ţi câştige încrederea în câteva ore? Aşa sunt şarlatancele! Am căzut în păcat şi eu o dată. Tot cu o mironosiţă nevinovată. Mi se parea a fi ingenuă şi când colo am descoperit o curvă murdară de la care am mai luat şi boli lumeşti. N-aş mai călca pe acolo nici dacă aş şti că e ultimul oraş pe unde aş putea trece.

IANIS: Nu aveam când să întâlnesc pe cineva...

CINEVA: Avea dracu’ ochii închişi când ieşeaţi dumneavoastră pe stradă. Eu am păţit-o cu una mititică, nevinovată, o puică din provincie care s-a băgat în patul meu din prima seară. Stăteam la fratele meu, căsătorit aici la noi şi detaşat acolo cu firma unde lucra. Ei stau la casă şi au plecat in concediu atunci. M-au sunat să vin cât sunt plecaţi să am grijă de casă şi să cunosc oraşul. M-a încântat ideea şi am plecat. Eram aproape un copil, abia dacă aveam vreo douazeci de ani şi mă plimbam seara prin zona casei lor. Răsărise luna, dar nu cred că trecuse de ora zece. Am intrat într-un local îngrjit şi mi-am luat o ciocolată caldă, nu obişnuiam să beau alcool, şi mai ales atunci când mă simţeam ca în timpul serviciului. În drum spre casă treceam pe lângă un parc. Pe una din bănci, care se vedea din drum, stătea o fetişcană ce părea îngrijorată. Se uita într-o parte şi în alta temurând, sau cel puţin aşa o văzusem atunci. Când m-a simţit venind s-a pus pe plâns. Am intrat în parc şi m-am apropiat să o întreb ce se întamplă. Ea lăcrima întruna fără să-mi spună ceva. Am luat-o în braţe şi ea s-a cuibărit la pieptul meu. Asculta cum îmi bate inima. Mai târziu când suspinele au încetat a spus că îi este frică şi să o duc de acolo cât mai repede. Am întrebat-o unde stă şi s-a speriat. A început să se agite şi să-mi repete întruna ”Nu acasă, nu acasă”. Am întrebat-o unde să o duc; îmi era milă să o las în parc, cine ştie ce i s-ar fi putut întâmpla. După câteva secunde văd cum se apopie de urechea mea şi îmi sopteste ”Du-mă la tine, ia-mă de aici, dacă mă găseşte el? ”Numai dracu putea să o mai găsească, altcineva nu ştiu cine o mai căuta! Mi-am spus că aş putea-o duce acasă să stea peste noapte şi mâine cine ştie ce avea să facă, ziua lumina avea să-i arate drumurile mai bine. Am luat-o şi i-am arătat o cameră unde am lăsat-o să se odihnească. Eu m-am retras în camera mea şi am aţipit. Nu cred că a durat prea mult şi o văd intrând la mine, goală, cu un cersaf acoperindu-i trupul, cu faţa plânsă şi tremurând. Am întrebat-o ce are şi de ce plânge acum când este în siguranţă. Mi-a spus că a visat urât şi să o primesc în pat cu mine, sub un alt aşternut. Am lăsat-o. S-a liniştit, dar eu nu mai puteam aţipii. Numai ce-mi dau seama că mâna ei îşi face loc sub pătură şi apoi o simt cum umblă dibace pe trupul meu. A găsit, pe semne, ce căuta şi a intrat în pantaloni mei, unde a început să umble nebună şi să mă zvârcolească. Nu reuşeam să mă mai abţin şi am lăsat-o să facă ce-şi doreşte. Când am simţit că nu mai pot, m-am dezvelit şi m-am aruncat asupra  ei ca un nebun continuând ce începuse ea. Mi-am dat seama de ce-şi dorea şi i-am făcut jocul. În zorii zilei a plecat fără să-mi ceară nimic, dar a doua seară era acolo, la uşa mea, şi am repetat scena din seara precedentă. Asta se întâmpla în fiecare noapte. Peste câteva zile fratele meu s-a întors. I-am spus că nu locuiesc acolo şi nu m-a crezut. A spus că mi-am bătut joc de ea şi mi-a cerut bani. Spunea că vine cu poliţia. M-a căutat şi după ce am plecat de acolo. A văzut că nu mai are cum să dea de mine şi se lega de fratele meu. I-a spus soţiei lui că fratele meu a abuzat de ea şi că o mai caută şi acum. A ieşit un mare scandal, dar până la urmă s-au liniştit apele. Când am ajuns acasă mi-am dat seama că se întamplă ceva cu mine şi mai ales cu o anumită parte a corpului meu care reacţiona straniu la fenomenele biologice, dacă înţelegeţi la ce mă refer defapt... Aveam toate simptomele unui sifilistic. M-am dus la medic şi mi-a confirmat că aşa era. Aveam sifilis. M-am tratat deşi am trecut prin câţiva fiori nebuni temându-mă de injecţii şi având oroare de pastile. Mi-e frică de spitale şi pentru că am aşteptat să-mi treacă “de la sine” am lăsat ca parazitul să-şi facă de cap cu trupul gazdă. Se pare că în zilele alea dracu avea insomnie şi m-a ochit. Dumneavoastră aţi fost mai norocos.

IANIS: După câte mi-ai spus îmi dau seama că acolo se pot întâmpla multe. Dar e un caz cu care nu se întâlnesc toţi vizitatori oraşului. Asta face parte din încercările vieţii tale. Întâmplarea a făcut ca virusul să-l culegi de acolo...

CINEVA: Poate ai dreptate, dar oricum am văzut destule. Deşi fratele meu s-a întors repede din vacanţă, în zilele cât am stat acolo, am văut totul ca fiind un bordel imund.

IANIS(Amuzându-se uşor.): O fi fost o perioadă mai neagră din istoria oraşului...

            

                      SCENA III

            Ianis este întins pe un pat de spital. O infirmieră îi verifică temperatura.

IANIS: Unde sunt? De ce ma doare groaznic de tare burta? (uşor speriat) Nu am haine pe mine…..

ASISTENTA: Aveţi sifilis... Dacă vă trebuiesc curve...

             El rămâne întins. Asistenta părăseşte scena. El se ridică în capul oaselor şi rosteşte următoarele:

IANIS: Nu am fost în stare în viaţă să înţeleg unele lucruri şi sunt sigur că lucruile pe care nu le-am înţels din prima nu le voi putea înţelege niciodată. Ştiu însă că atunci când există sentiment nu poate exista raţiune, chiar şi în cazul în care există doar senzaţia unui sentiment. Nu întodeauna reuşim să ne dăm seama dacă am ales bine sau nu, un lucru este sigur - alegerea pe care am făcut-o cândva rămâne aceeaşi indiferent dacă regretăm ce am făcut. De aceea mi-am spus mereu că aşa am gândit atunci. Poate că am gândit bine, astăzi reuşesc să mă bucur măcar de amintiri, lucru la care nu am sperat şi pe care poate nici măcar nu mi l-aş fi dorit. Sunt cel care toată viaţa am iubit sacrificându-mă voit, dar fără a-mi părea rău. Mă gândesc uneori cum ar fi fost viaţa mea dacă mă opream acolo, în faţa ei, în faţa unei vieţi care părea să fie în plină ascensiune către acea fericire la care speră toţi. În plus eu nu am cerut niciodată să fiu fericit pentru că nu am înţeles de ce-şi doresc oamenii fericire. Ce înseamnă fericirea? ...  Fericirea înseamnă “ceva” şi unii reuşesc să-i găsească definiţii. Ştiu sigur că fiecare o vede în felul său, eu însă nu reuşesc să o văd în niciun fel, nu vreau să ştiu nici măcar ce înseamnă pentru că niciodată nu am întels asta. De ce aş înţelege acum? Şi poate e inutil să cauţi explicaţii. Asta nu te ajută la absolut nimic, te adânceşte într-o lume din care nu vei mai ieşi niciodată. Există lucruri pe care le poţi explica şi le găseşti corespondent în propiria-ţi viaţă, nu poţi face asta, însă, cu ceea ce tu nu ai trăit. Când iubeşti ştii ce înseamnă iubirea pentru că o trăieşti, indiferent de formele ei. Pentru unii poate nu pari a fi un om care iubeşte însă dacă tu simţi că iubeşti înseamnă că iubeşti, dacă simţi că drumul tău este unul bine definit, un drum de la care nu te poţi abate, chiar dacă ceilalţi îţi spun mereu că drumul tău nu duce nicăieri, înseamnă că acel drum există pentru că tu crezi în existenţa lui. Noi suntem cei care ne creăm viaţa, noi suntem cei care ne conducem spre ceva anume sau poate spre nimic şi de aceea suntem singurii care explicăm felul în care trăim... Uneori însă apar situaţii peste care suntem nevoiţi să trecem. Acum ştiu că nu e bine să grăbeşti timpul. Cei care calculează totul nu obţin defapt niciun rezultat, nu ajung decât într-un punct care li se pare finalul nedându-şi seama că abia de acolo începe totul. Ciudat poate părea că doar cei care nu ştiu să calculeze ajung cu adevarat la un rezultat. Cei care nu măsoară timpul înţelg ce este timpul cu adevărat. Nu am căutat niciodată să număr orele sau anii vieţii mele, deşi uneori îmi dădeam seama că trec şi că ceva se schimbă, însă niciodată nu mi-a fost frică de asta. Cine mă asigură că după viaţa lumească nu există ceva şi mai frumos? ... Credinţa că totul poate fi dat uitării e defapt una falsă. În viaţă ceea ce vrei să uiţi se întoarce împotriva ta tocmai pentru a nu fi dat uitării. Amintirile rele se pot transforma uneori în amintiri frumoase, chiar dacă ne este greu să credem. După ani de zile îmi dau seama că orice experienţă nu face decât să reîntrgească ceea ce se numeşte eu şi cu atât mai mult când e vorba de iubire. Am pus punct atunci când am considerat că trebuie să înving totul, dar după ce am pus punct am luat-o de la capăt şi aşa voi face până când nu voi reuşi să o mai iau de la capăt. La fel cum anii vieţii se repetă, chiar dacă spunem că sunt alţii, aşa şi ultima mea iubire va rămâne defapt prima, deşi nu cred că va fi singulară. Se va repeta până atunci când voi porni pe alt drum, unde sunt sigur că voi realiza acelaşi lucru. Cândva îmi era ruşine, însă acum pot striga deschis că voi iubi toată viaţa o aparişie, chiar dacă niciodată nu voi mai şti nimic de ea.

               Spre finalul monologului lumina se stinge treptat. După ce lumina va fi stinsă de tot se va auzi trupul lui căzând greoi. Apoi în întuneric.

ASISTENTA (Lângă ea un personaj feminin care oricum nu se vede): Notează 20:45, deces. Cauza morţii Sifilis.

CEALALTĂ: Şi la nume ce scriu?

ASISTENTA: Ianis.

CEALALTĂ: Şi mai cum?

ASISTENTA: Trage linie….

              Faşâit pe duşumea. Cele două târie trupul mortului.

               CORTINA.

fragment din "Aşteptarea inutilă a oarbei"

EL 2: Ce faci?
EL 1: Mă aşez puţin. Stai şi tu jos. Cine ştie când are de gând să apară. De ce spuneai că o asociezi cu albul?

EL 2: Pentru că am văzut-o îmbrăcată în alb.

EL 1: Din câte ştiu nu are decât haine roşii. Când ai văzut-o îmbrăcată în alb?

El 2: Eu ştiu că hainele pe care le poartă sunt albe… Întotdeauna m-a fascinat contrastul dintre ochii ei negrii şi hainele-i albe.

EL 1: Puteam să jur că are ochii verzi.

EL 2: Înainte de a o vedea ştiam că va avea ochii negri. În ceea ce priveşte hainele nu prea ştiam ce să spun, dar ochii eram sigur că vor fi negri... Şi mie îmi place să mă îmbrac în alb. O singură dată am ieşit pe malul mării să ne plimbăm. Era noapte. (Muzică în surdină şi glasul valurilor izbind malul.) Ea păşea încet pe nisipul rece şi lăsa urme mărunte care apoi erau acoperite de nisipul purtat de valuri. Eram în spatele ei şi încercam să calc pe urmele-i. Îmi spunea că iubeşte mare şi că prima ei dragoste a fost marea. Dacă mă gândesc bine cred că şi pentru mine a fost la fel. Oricum sunt sigur că mare ştie să alinte cel mai frumos. Marea e cea mai bună amantă, o amantă pe care nicio femeie nu poate fi geloasă. Eu îi urmăream paşii. Deodată a început să meagă din ce în ce mai repede şi eu abia mă mai puteam ţine de ea. Apoi a început să alerge şi a intrat în apă. Am sărit şi eu, deşi nu ştiam să înnot şi apoi aproape fără să-mi dau seama ea a dispărut. Unde a dispărut atunci nu am ştiut niciodată, dar a doua zi plimbându-mă, am simţit că stă aici. (Arată spre casa din spate.) Aerul ei rece se simţea chiar şi aici. Apoi am aşteptat-o şi uite-mă acum, sunt încă aici. Am mai văzut-o coborând pe banca din faţa casei şi de fiecare dată era îmbrăcată în alb. Hainele erau aproape transparente şi cu toate acestea nu am reuşit să-i cunosc încă trupul.

...fragment din EDA sau NAŞTEREA FLUTURILOR...

         Eda începe să respire din ce în ce mai greu.Poate duce mâna la piept mimând o respiraţie cât mai greoaie.În spatele ferestrei,afară,se văd primii fluturi căzând.Chake nu ştie cum ar trebui să reacţioneze.

         El iese cu doi saci.Eda rămâne în casă,deschide geamul.

          

CHAKIB:Eda,acum îţi aduc apă.........

         Caută un pahar cu apă, timp în care Eda se poate zbate pe fotoliu sufocându-se.Îşi desface haina şi se zvârcoleşte neputincioasă.Chakib iese afară,silueta lui poate fi zărită în spatele ferestrei.Totul se petrece într-un ritm alarmant.Se întoarce cu un fluture de hârtie în mână, pe care îl pune într-un pahar peste care toarnă apă.Pentru a sugera faptul că Chakib nu cunoaşte casa, el poate trece de câteva ori alarmat prin faţa ei.În timpul acesta Eda poate cădea de pe canapea sufocându-se.El găseşte apa, o pune peste fluturele de hârtie şi îi ia capul cu grijă, dându-i să bea.Ea îşi revine şi căderea fluturilor pare să înceteze.

CHAKIB:Te simţi mai bine acum...

EDA:Da...Du-te şi culege fluturii....Nu vreau ca peste două săptămâni să se întâmple acelaşi lucru....

CHAKIB:Cum adică acelaşi lucru.....

EDA(pare să-şi revină de tot):Du-te şi adună-i.Eu am să deschid geamul şi am să-ţi spun totul.

            El iese cu doi saci.Eda rămâne în casă,deschide geamul.

EDA:Eu am fost căsătorită de douăzeci şi sase de ori...

CHAKIB(rămânând perplex):Cum?

EDA:De douăzeci şi şapte de ori, cu tot cu mariajul cu tine.

CHAKIB(culegând fluturi):Şi eu care credeam că eşti fecioară.

EDA:Te îndoieşti de asta?
CHAKIB:....

EDA:Să ştii că sunt fecioară şi voi fi indiferent de ce se va întâmpla......Am rămas gravidă de două ori,dar am pierdut sarcina.......

Fragment din Ultima Pânză..actul III,scena 2

          În întuneric sau:

          Totul începe cu Balada lui Ciprian Porumbescu şi poate continua cu orice melodie.Alte personaje pot plăsmui următoarea scenă.E posibil ca Angajatul să-şi joace propriul rol (ceea ce a trăit cândva)sau doar să-i povestească lui Ianis.

ANGAJATUL:V-aţi întors....Mă bucur să vă revăd!Cum a fost în capitală?Frumos oraş,aşa-i? ...însă păcătos,mult prea păcatos;este?

IANIS:Nu am apucat să-mi dau seama de asta.Nu am umblat prea mult.

ANGAJATUL:Numai când deschizi ochii îţi dai seama că umblă demonii printre clădiri chiar dacă există şi oamenii buni.Seara mai ales,nu vezi oamenii din cauza dracilor care umblă pe străzi. Duhnesc cartierele de alcool şi curve parşive care profită de prezenţa unui nespălat cu bani chiar şi în dosul unui bloc de nefamilişti,ori lângă o parcare mai întunecoasă.Rămai cu un gust amar când vezi mahalaua asta de capitală.Lucrurile frumoase îşi pierd farmecul care se pierde când printre ele nu zac decât mizerii.Nu am văzut loc mai infect decât capitala tării noastre.

IANIS:Eu n-am observat asta.Poate şi din cauza că nu prea am ieşit seara.

ANGAJATUL:Nu te-a agăţat vreo curvă care să-ţi şoptească cine ştie ce porcării la ureche,să-ţi facă jocul numai de dragul banilor pe care urmează să ţi-i ceară?Nu ai căzut pradă unei nevinovăţii aparente?Nu ţi s-a băgat sub piele o copilă în ochii căreia ai citit nevinovăţia,care să-ţi ândruge poveşti neînchipuit de tâmpite cum că e saracă,dar cinstită?Nu ai întâlnit pe nimeni care să-ţi câştige încrederea în câteva ore?Aşa sunt şarlatancele!Am căzut în păcat şi eu o dată.Tot cu o mironosiţă nevinovată.Mi se parea a fi ingenuă şi când colo am descoperit o curvă murdară de la care am mai luat şi boli lumeşti.N-aş mai călca în capitală nici dacă aş şti că e ultimul oraş pe unde aş putea trece.

IANIS:Nu aveam când să întâlnesc pe cineva...

ANGAJATUL:Avea dracu’ ochii închişi când ieşeaţi dumneavoastră pe stradă.Eu am păţit-o cu una mititică,nevinovată,o puică din provincie care s-a băgat în patul meu din prima seară.Stăteam la fratele meu,căsătorit aici şi detaşat în capitală cu firma unde lucra.Ei stau la casă şi au plecat in concediu atunci.M-au sunat să vin acolo cât ei sunt plecaţi.Cu ocazia asta puteam vedea şi capitala. M-a încântat ideea şi am plecat.Eram aproape un copil,abia dacă aveam vreo douazeci de ani şi mă plimbam seara prin zona casei lor.Răsărise luna pe cer,dar nu cred că trecuse de ora zece.Am intrat într-un local îngrjit şi mi-am luat o ciocolată caldă,nu obişnuiam să beau alcool,şi mai ales atunci când mă simţeam ca în timpul serviciului.În drum spre casă treceam pe lângă un parc.Pe una din bănci,care se vedea din drum,stătea o fetişcană ce părea destul de îngrijorată.Se uita într-o parte şi în alta temătoare,sau cel puţin aşa o văzusem eu atunci.Când m-a simţit venind s-a pus pe plâns.Eu am intrat în parc şi m-am apropiat să o întreb ce se întampla.Ea lăcrima întruna fără să-mi spună ceva. Am luat-o în braţe şi ea s-a cuibărit la pieptul meu.Asculta cum îmi bate inima.Mai târziu când suspinele au încetat a spus că îi este frică şi să o duc de acolo cât mai repede.Am întrebat-o unde stă şi s-a speriat.A început să se agite şi să-mi repete întruna”Nu acasă,nu acasă”.Am întrebat-o unde să o duc;îmi era milă să o las în parc,cine ştie ce i s-ar fi putut întâmpla.După câteva secunde văd cum se apopie de urechea mea şi îmi sopteste”Du-mă la tine,ia-mă de aici,dacă mă găseşte el?”Numai dracu putea să o mai găsească,altcineva nu ştiu cine o mai căuta!Mi-am spus că aş putea-o duce acasă să stea peste noapte şi mâine cine ştie ce avea să facă,ziua lumina avea să-i arate drumurile mai bine.Am luat-o şi i-am arătat o cameră unde am lăsat-o să se odihnească.Eu m-am dus in camera mea şi am aţipit.Nu cred că a durat prea mult şi o văd intrând în camera mea,goala,cu un cersaf acoperindu-i trupul,cu faţa plânsă şi tremurând.Am întrebat-o ce are şi de ce plânge acum când este în siguranţă.Mi-a spus că a visat urât şi să o primesc în pat cu mine,sub un alt aşternut.Am lăsat-o,nu avea să mă mănânce.S-a liniştit,dar eu nu mai puteam aţipii.Numai ce-mi dau seama că mâna ei îşi face loc sub pătura mea şi apoi o simt cum umblă dibace pe trupul meu. A găsit,pe semne,ce căuta şi a intrat în pantaloni mei,unde a început să umble nebună şi să mă zvârcolească.Eu nu reuşeam să mă mai abţin şi am lăsat-o să facă ce-şi doreşte.Când am simţit că nu mai pot,m-am dezvelit şi m-am aruncat asupra  ei ca un nebun şi am continuat ce începuse ea.Mi-am dat seama de ce-şi dorea şi i-am facut jocul.În zorii zilei a plecat fără să-mi ceară nimic,dar a doua seară era acolo,la uşa mea,şi am repetat scena din seara precedentă.Asta se întâmpla în fiecare noapte.Peste câteva zile fratele meu s-a întors.I-am spus că nu locuiesc acolo şi nu m-a crezut.A spus că mi-am bătut joc de ea şi mi-a cerut bani.Spunea că vine cu poliţia.M-a căutat şi după ce am plecat de acolo.A văzut că nu mai are cum să dea de mine şi se lega de fratele meu.I-a spus soţiei lui că fratele meu a abuzat de ea şi că o mai caută şi acum.A ieşit un mare scandal,dar până la urmă s-au liniştit apele.Când am ajuns acasă mi-am dat seama că se întamplă ceva cu mine şi mai ales cu o anumită parte a corpului meu care reacţiona straniu la fenomenele biologice,dacă înţelegeţi la ce mă refer defapt....Aveam toate simptomele unui sifilistic.M-am dus la medic şi mi-a confirmat că aşa era.Aveam sifilis.M-am tratat deşi am trecut prin câţiva fiori nebuni temându-mă de injecţii şi având oroare de pastile.Mi-e frică de spitale şi pentru că am aşteptat să-mi treacă “de la sine” am lăsat ca parazitul să-şi facă de cap cu trupul gazdă.Se pare că în zilele alea dracu avea insomnie şi m-a ochit.Dumneavoastră aţi fost mai norocos.

IANIS:După câte mi-ai spus îmi dau seama că acolo se pot întâmpla multe.Dar e un caz cu care nu se întâlnesc toţi vizitatori capitalei.Asta face parte din încercările vieţii tale.Întâmplarea a făcut ca virusul să-l culegi din capitala..

ANGAJATUL:Poate ai dreptate,dar oricum cât am stat acolo am văzut destule.Deşi fratele meu s-a întors repede din vacanţă,şederea mea nu a fost prea lunga,în zilele cât am stat acolo,capitala am văut-o ca un bordel imund.

IANIS(amuzându-se uşor):O fi fost o perioadă mai neagră din istoria capitalei.

ANGAJATUL:Cine ştie!Şi galeria cum merge?Călătoreşte?

van Gogh

S-a înserat.

Aşteptai apusul să vezi stelele

şi mai ales să vezi care urmează să se contopească

cu întreaga-ţi,pe jumătate,făptură;

sau măcar cu ce a mai rams…

Peste zi te-ai rănit în soare şi ţi-ai tăiat carnea

cu roşeaţa lui usturătoare.

Ai febră,dar nu-i nimic;

stelele or să-ţi vindece trupul îmbălsămându-l cu

nuanţele tămăduitoare
din care te-ai servit mulţi ani de-a randul.

Ai febră şi totul se năruie în violenţă.

E timpul să-ţi scrii testamentul.

Deşi corbii aleargă împotriva furtunii

e timpul să migreze.

Lupta lor e inutilă.

Deja ţi se arată steaua…

[unică dorinţă]

Peste mine coborai o dată

ca un înger,călcând pe aburii nopţii,

care se ridică încet din oceanul timpului

şi se-apropie de viaţa-mi.

Coboram în întuneric

la fel ca şi atunci

când căutam cifra patru pe marginea unei pajişti.

Orbeam căutând.

Mă scufundam în adâncul oceanului unde abia pătrundea vreo rază

şi căutam fire de lumină în perle

pe care nu le găseam niciodată.

Chiar şi acolo coborai asupra mea,prin sptate,deşi nu ştiu de-ai fost alăturea de mine …

Despotcoveam caii tatălui şi

aruncam în aer potcoavele din joacă,

[din vina ta]

cerându-le să se întarcă

ca bumerangele-napoi.

Aşteptam să se termine focul şi mă scufundam în funingine,

luând culoarea întunericului ca pe-o haină,

ce nu o lepădam până în zorii zilei.

Aşteptam noaptea Sfântului Andrei

şi mă priveam în oglindă-încercâd să te vrăjesc,

chemandu-te la mine.

Ridicam farfuria sub care credeam că te ascunzi

şi priveam cu un singur ochi sperand să fii acolo

sub orice chip.

…şi totuşi uneori simţitu-te-am aproape…

[oricum sau numai într-un fel.]